Ar fi trebuit să învăț să mint mai bine. Sau să simt mai frumos. Poate invers. Dar nu am știut niciodată cum.
Mă priveai mereu diferit. Fie-ți era privirea goală de orice, de tot. Fie plină de furie și iubire. Mă rog, un fel de atașament, combinat cu obișnuință și o parte neputință.
Nu m-ai văzut plecând, decât târziu. Cu pantofii într-o mână, și paltonul strâns pe lângă corp. Ca să nu te deranjez. Să nu te trezesc din draga-ți nepăsare.
Nu credeam că am să îți mai vorbesc, nu credeam că am să te mai strig în somn, nu credeam că am să-ți mai scriu în noapte.
N-aș fi vrut să plec, dar m-ai condus în gând, spre ușă, ca un adevărat cavaler. M-ai urmărit pe străduța întunecată până la brutăria de pe colț, unde mă aștepta mașina. Când mi-am dat seama că ești doar în mintea mea, eram prea departe.
Am continuat să merg.
… Tricoul tău.